Cand nu cura, picura.

De o vreme, ma intreaba unii, altii cum merge treaba cu fotografia.  Nu-mi sunt din cercul de prieteni, care ma cunosc si carora le stiu si eu cautatura, sunt mai mult cunostinte. Si am remarcat, ca atunci cand ma intreaba au asa o licarire in ochi, o nerabdare, si pe care eu o traduc ca fiind o dorinta sa li se clarifice, e alba sau neagra. Merge bine sau rau? Am senzatia ca raspunsul pe care vor sa-l auda este doar pentru a confirma o parere pe care o au deja. Ori ca sunt pe val, si am super multi clienti si super incasari and I`m living the American Dream – lucru pe care ar vrea sa il auda sa li se confirme ca asa trebuie sa faci ca sa ai succes . Sau celalalt raspuns: ca nu e chiar asa ok, ca nu-mi gasesc clienti, ca nu se fac asa multi bani, si nu prea poti avea succes ca e prea mare competitia.

Asa ca mi-a venit la un moment dat in minte expresia asta neaosa, care sa ma scoata cumva din impas, si pe care o folosesc de fiecare data, pentru ca realmente nu prea poti rezuma intr-un raspuns concis starea lucrurilor : “apai stii tu, cand nu cura, picura”. E suficient de vag incat sa isi extraga singuri varianta corecta pentru ei.

De felul meu, sunt o persoana sincera. Nu imi place sa par altceva decat ceea ce sunt. Si am fost educata ca “lauda de sine nu miroase bine”. Sunt chiar la un punct in care am senzatia ca imi dauneaza faptul ca nu ma stiu lauda sau sa-mi scot in evidenta calitatile, ori sa accept laude.  Am tendinta de a-mi diminua aportul. Un exemplu banal: ma intalnesc cu o prietena in parc si imi lauda coafura. Raspunsul meu instantaneu: “Aaa! (blushing awkwardly), Merci, DAR am o perie rotativa/uscator de par foarte buna, si tocmai ce am facut dus inainte sa ies din casa (si evident, simteam ca nu e suficienta diminuare… caci concluzionez) … deci e de la perie.”

Culmea culmilor ar fi sa ii spun unui client ca fotografiile sunt frumoase pentru ca am un obiectiv misto sau o camera profi 🙂 … Asta o fac ei uneori, dar ii iert pentru ca mi-s dragi, si apoi, poate sunt si ei emotionati. Mai stii…

Asa, sa reiau ideea.

Eu inteleg ca ei ar vrea sa auda daca am succes, doar sunt frumoase povestile de succes. Traim in era speaker-ilor cu ale lor povesti de succes si era self-help books : How to be successful in…. ori How to cope with not being successful.

Dar eu cred ca elementul cheie nu e succesul ci Curajul.

Curajul de a trai in incertitudini. De a trai o viata diferita de a celor din jur. Curaj de a esua si a o lua de la capat. Curajul de a lua decizii asa cum ai vrea si copilul tau sa le ia. Eu asta mi-am dorit. Sa pot sa-i insuflu Irinei faptul ca poate sa faca orice isi doreste, sa viseze, sa aiba curaj, sa indrazneasca. Valori in care cred cu tarie si pe care nu cred ca le poti transmite unui copil de pe margine, cand tu treci prin viata fara sa fi indraznit.

Eu inca am nevoie de curaj, la fiecare intalnire, la fiecare postare, la fiecare incercare de a face ceva diferit, nou. Curajul de a ma arata lumii. Fiecare imagine pe care o fac poarta o parte din mine.

Si ma respect mai mult ca om, pentru curajul pe care l-am avut si pentru curajul pe care trebuie sa mi-l adun cu fiecare decizie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s